« Aceasta patologie, scrie Dan Alexe în legătură cu
obsesia românilor cu dacii, are rădăcini vechi, crescute din elucubraţiile
ocultistului Nicolae Densuşianu, care în Dacia
preistorică înşirase toate absurdităţile pe care avea să se bazeze
protocronismul, inclusiv aceea că limba latină ar deriva din cea dacă (sau
proto-română) şi, în consecinţă, dacii vorbeau latina înaintea latinilor »
(Dacopatia si alte rătăciri românesti, Humanitas,
2015, p. 5) . Inutil să insistăm asupra
satisfacţiei pe care ţi-o poate procura această « execuţie » a
dacopatiei, cea mai spectaculoasă dintre
nenumăratele rătăciri trecute în revistă cu umor de autor în capitolele
consacrate « Tiganiadelor », « Balcaniadelor » sau noilor
mituri ale românului precum « Capitalismul lui Putin vs socialismul
UE » sau « Mitologia Vămii Vechi ».
Totuşi, la rândul său, Dan Alex trece, desigur involuntar, de
la critica unei rătăciri la invitaţia la o altă rătăcire, cert mai inocentă nu
însă şi mai puţin derutantă, spre exemplu pe tema înrudirii structurale între
albaneză si română, înrudire sistematic minimizata dacă nu ocultată de
lingvistii şi istoricii români. « Eliade însuşi nu concepea o adevărată apropiere, o comparare a românilor cu
albanezii decât ca pe un lucru ruşinos, de ocară, de care singurii responsabili
sunt românii, prin înapoierea lor cronică. România, scria el retoric într-un
moment de autoflagerare, « îşi merită soarta între Paraguay şi
Albania » ». (p. 132) Greu de zis dacă Eliade făcea în asemenea circumstanţe ecou dacopatiei, dupa
cum sugerează Dan Alexe (p. 131). In schimb afirmaţiile categorice al acestuia
din urmă în capitolul intitulat « Arnăuţi şi vorbe vechi » pot să te
pună pe gânduri cu privire la o eventuală albanopatie în germeni :
« Prin urmare, tipologic, româna nu este astăzi altceva
decât o limbă balcanică al cărei vocabular de origine latină abia dacă-l depăşeşte
pe acel al albanezei şi a cărei gramatică a devenit identică cu aceea a
albanezei şi al slavei macedo-bulgare » (p. 133)
« O privire atentă ne va arăta însă că româna şi
albaneza sunt două limbi care provin dintr-un trunchi comun, separarea
producându-se în momentul în care latinizarea unei populaţii (strămoşii
românilor) a fost împinsă până acolo unde ea a cuprins şi sistemul verbal
precum şi pronominal, pe când albaneza a rămas în stadiul unei masive latinizări
lexicale » (p. 136).
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire