În anii 1930, dintre cei 58 000 de locuitori ai oraşului
Satu Mare, 67 % se declarau maghiari, 17 % români şi 15 % evrei. Născut în
acest oraş în 1921, matematicianul şi filozoful Imre Toth provenea dintr-o
familie de evrei de limbă maternă maghiară. Lector asiduu al revistei Korunk, care în acea perioadă era foarte la zi cu
modernitatea occidentală, membru din adolescenţă al Partidului comunist din
care va fi exclus în 1958, el a predat la universitatea din Bucureşti din 1949
până în 1969 când s-a instalat ca profesor în Germania federală după care a
venit la Paris unde a decedat în 2010. În dialogurile sale cu Peter Vardy,
filozof maghiar care s-a stabilit în Olanda după revoluţia din 1956, publicate
in maghiară în 2004, el reconstituie traseul său mai degrabă atipic. În
« Bucureştiul sută la sută românesc », el pare să se fi simţit ca
peştele în apă, mai ales în compania unor personaje mai greu de întâlnit în
Ardeal, care făceau parte din ceea ce regimul comunist numea
« mocirlă » : « intelectuali rafinaţi, artişti, foşti
comunişti, aristocraţi culţi şi poligloţi, duşmani discreţi ai regimului,
profeţi locali, antropozofi, balerine excentrice, femei foarte cultivate şi
elegante, fiinţe dubioase sau cu vieţi duble, excepţionali poeţi suprarealişti
de stânga care respingeau realitatea socialistă »[1].
Acestor, personaje evocate cu tandreţe, el le opune tot felul de figuri, mai
repede sinistre, din « nomenclatura » epocii (printre care Alexandru
Moghioroş, Stefan Foriş şi Janoş Fazekas), cu care fusese uneori în contact în
tinereţe sau despre care deţinea informaţii confidenţiale. El se referă mai
ales la « tovarăşii » maghiari şi secui, câteodată evrei, care au
jucat un rol cheie în represiunea şi teroarea perpetuate de statul comunist mai
ales în perioada zisă stalinistă. Am impresia ca acest aspect a jucat un rol în
decizia de a traduce cartea în româneşte.
Trataţi într-un spirit critic fără niciun tabu, maghiarii şi
evreii ocupă un loc central în carte. Iată cum îi descrie, într-un stil nu mai
puţin critic şi pe alocuri deconcertant pe românii şi pe aromânii din Satu
Mare :
« Românii erau de două categorii : funcţionari
coloniali care habar nu aveau de nimic, români macedoneni care veneau din
Bulgria şi Iugoslavia. Oameni veniţi din munţii Balcani pentru care şi România
reprezenta o lume străină. Li s-au dat loturi de teren, pământ în România şi în
special în provinciile maghiare. Aşa îi şi numeau, coloni adică colonişti. Aveau nume bizantine, ca Fetie,
Mitrofan, Constantin. Ceea ce ia şocat pe ei foarte tare era mediul protestant,
calvin. Chiar şi Biserica catolică reprezenta pentru ei ceva peste putrea lor
de înţelegere. Apoi ce efect a avut mediul protestant asupra acestui grup
confesional de oameni mistici, înconjuraţi de tămâie, relicve, milioane de
imagini cu sfinţi şi foarte superstiţioşi, nu-ţi pot spune. Pur şi simplu nu
mai puteau înţelege ce mai e şi asta. Si mediul bucureştean le-ar fi fost
foarte străin, nu erau fiinţe fine, franţuzite, culte. (…) Exista însă o
categorie infimă de români ardeleni patrioţi care crescuseră în monarhie şi
ţineau de tradiţia austro-ungară. Stiau ce e calvinismul şi catolicismul. In
Satu Mare, aceşti români erau de regulă oameni foarte rafinaţi, de elită. De
exemplu familile Barbu, Demian, Groza, Szathmari Papp, Dragoş, Cheresteşiu.
Toţi vorbeau, bineînţeles, româneşte. In Satu Mare erau în minoritate, dar nici
ei nu se puteau înţelege cu românii din Balcani.
Garda de Fier era alcătuită din ofiţeri coloniali, în
special de români din sud, veniţi din Macedonia. Majoritatea erau legionari
violenţi. Garda de Fier nu prea avea treabă cu românii ardeleni, cu familile
mai înstărite, nu erau pe gustul lor. »[2]
« Mi se părea caraghios din partea copiilor
ultranaţionaliştilor macedoneni – aceşti oameni, însă colonişti, veniţi nu de
mult să se îmbogăţească, se considerau băştinaşi cărora li se cuvenea totul in
Satu Mare, şi socoteau că din moşi-strămoşi totul e al lor iar pe mine mă
priveau ca pe un vagabond care nu avea dreptul la nimic, nici măcar să
existe. »[3]
Personal nu am cum să verific veracitatea informaţilor pe
care se bazează afirmaţile lui I. Toth privind Satu Mare. Un lucru însă e
sigur : pasajele citate vehiculează stereotipuri, negative mai ales în
ceea ce îi priveşte pe aromâni. Avem de a face cu un punct de vedere personal,
privind o chestiune până la urmă marginală în raport cu preocupările autorului.
I. Toth se referă la aromânii care au participat la colonizarea Cadrilaterului,
unii dintre ei au aterizat poate şi la Satu Mare, sincer nu ştiu, şi nu mi se
pare prea important. În schimb, nu e rău de reamintit că, cu zeci şi chiar sute
de ani înainte de perioada descrisă de I. Toth, alţi « macedoneni » adică aromâni originari din
provincia istorică Macedonia, administrată de otomani, s-au stabilit nu ca
coloni ci ca comercianţi, artizani şi chiar notabili în Ardeal după ce au
trecut prin Viena, Buda sau Pesta, cel mai cunoscut fiind Andrei Saguna[4].
Statutul lor « naţional » era însă incert (« greci »,
« vlahi »…) iar retrospectiv în România ei sunt prezentaţi ca
« români din Balcani », ceea ce nu clarifică neapărat situaţia lor.
Chiar acesta este, de altfel, motivul pentru care am ales aceste pasaje. Ele
exprimă un punct de vedere, o situaţie particulară, desigur, însă imaginea care
circulă despre aromâni este rezultatul sumei acestor puncte de vedere foarte
diferite unele de celelalte şi situaţii particulare. Mi s-ar putea obiecta că aceste pasaje ilustrează
stereotipuri cam scandaloase despre aromâni, si, recunosc, m-am gândit de două
ori înainte de a le prelua. Ceea ce m-a decis este faptul că, dacă orice
stereotip deformează realitatea pe care pretinde să o reprezinte,
stereotipurile valorizante sunt de regulă mai nocive în ultimă analiză decât
cele devalorizante. Cu alte cuvinte, într-o perspectivă critică şi realistă
stereotipul negativ, oricât de fantezist ar fi el, este mai pertinent si mai
stimulativ decât cel pozitiv, generos. Mă refer în primul rând la
aromâni : a-i prezenta ca mari români, este desigur flatant în România, dar
la sfârşit te întrebi de ce sunt consideraţi în acelaşi timp ca fiind şi alceva
decât români, putin contează cum sunt ei numiţi : macedoneni, vlahi,
aromâni… In schimb, stereotipul negativ, oricât de reductor ar fi el, permite
să-i percepi pe aromâni ca fiind şi alceva decât români. Cât despre românii din
Ardeal, după unirea cu Vechiul Regat, ai o imagine mult mai aproape de
realitate, cred, dacă nu te limitezi la românii « ardeleni
patrioţi care crescuseră în monarhie » şi iei în consideraţie şi pe « funcţionarii
coloniali », dintre care făceau parte nu numai regăţeni dar şi ardeleni.
Nicolas Trifon
Octombrie 2015
[1] În viaţă sunt
lucruri care nu se fac… şi care totuşi se fac : Peter Vardy în dialog cu
Imre Toth,
trad. din maghiară de Gabriela Maaz ; pref. Gabriel Liiceanu,
Bucureşti : Humanitas, 2014, p. 43.
[2] Id. pp. 94-95. I. Toth
atribuie succesul Gărzii de Fier absenţei unei alternative la români :
« Pentru că stânga, ca orice idologie a emancipării, era pentru iei la fel
de străină cum ar fi fost pentru marţieni. (…) In Ungaria exista totuşi o
tradiţie burgheză democratică şi de stânga. Putem include aici atât mişcările
reformatoare religioase precum şi liberalismul. » (Id., p. 97.)
[3] « Cu toate că
ungurii şi mai ales românii nu ştiau cum să-mi arate mai bine că nu am ce căuta
acolo », autorul precizează că nu se simţea de loc străin la Satu Mare, în
preajma şi în timpul războiului.
[4] Bunicul meu din partea
mamei, care s-a născut la Salonta, nu departe de Satu Mare, provenea dintr-o
familie fondată de un « negustor macedonean », Demeter Rozvan, care
s-a stabilit în Bihor în 1690. In anul în care se năştea I. Toth, el partipa la
fondarea Partidului comunist român, după care a fost ales în 1926 deputat în
Parlamentul român pe listele Blocului muncitoresc-ţărănesc din Bihor. Plecat în
1931 în URSS el a fost executat
şapte ani mai târziu (Iuliu Szikszay, Marin Popa, Ion Bulei, Eugen
Rozvan, Bucureşti
: Editura politică, 1971). Dacă am
dat acest exemplu este pentru că el arată limitele generalizărilor care
alimentează stereotipurile.
