Aromânii din Cadrilater şi fascismul românesc

 « Un livre essentiel sur une histoire méconnue », indică textul de prezentare, compus desigur de editor, al cărții lui Traian Sandu (TS) apărută în aprilie 2014 la Perrin[1]. Asemenea calificative sunt desigur exagerate : bibliografia franceza pe această temă e bogată iar mesajul cărții semnalat tot de editor -  « moştenirea şi memoria acestei ideologii [a Gărzii de Fier] au marcat atât național-comunismpul lui Ceauşescu cât şi populismul românesc din zilele noastre » - nu e novator.  Cartea prezintă însă un dublu avantaj. Pe de o parte, TS evită aluzile şi sentințele moralizatoare menite să înfiereze Legiunea, cum e cazul deseori în Occident, sau să justifice « manifestările extremiste » ale Legiunii  cum o fac mulți, inclusiv printre istorici, în România postcomunistă. Pe de altă parte, în reconstituirea propusă, TS foloseşte sistematic arhivele, mai ales ale Direcției generale ale poliției din perioada  1927-1941, cele ale Legiunii au dispărut fiind în bună parte distruse. Scrisă azi, cartea aplică în mai multe rânduri diferitele metode de analiză critică recente privind fascismul fără însă, după părea mea cel puțin, să aducă o explicație convingătoare originalității ideologiei legionare şi dinamicii în care ea s-a înscris. Personal, ceea ce m-a frapat întotdeauna este faptul că această ideologie politică criminală a fost cam singura contribuție originală românească pe plan doctrinar.

Poziția aromânilor în mişcarea legionară aşa cum reiese din carte şi felul în care este interpretată de TS mi s-au părut interesant de relevat.  Cinci dintre ei sunt pomeniți, şi anume :

 Constantin Papanace, subsecretar de stat  la finanțe în guvernul legionar, principalul interlocutor al ambasadorului lui Hitler la Bucureşti în momentele critice care va juca un rol important în exil, este cel mai des citat. El e descris ca un « reprezentant al minorității aromâne, atât de necesară datorită fondurilor pe care le punea la dispoziție şi a rețelelor de « hommes de main » impregnați de obiceiurile clanice din Balcani » (p. 256).

« Aromânul » Ion Caratănase, citat o singură data, « vicepreşedinte al Uniunii naționale a studenților creştini români din octombrie 1935… comandant legionar activ în organizația centrală a partidului Totul pentru țară », care a coordonat asasinarea lui Mihai Stelescu, concurentul lui Codreanu, în iulie 1936, la Spitalul Brâncovenesc unde acesta era internat au participat la acțiunea punitivă a « Decemviriilor » (p. 118).

Mai faimoşi decât precedentul sunt Ion Caranica şi Dumitru (Doru) Belimace, « care aparțineau comunității macedoromâne » (p. 91) complici ai asasinului primului ministru Ion Gheorghe Duca pe 29 decembrie 1933, cunoscuți sub numele « Nicador », care vor fi asasinați la rândul lor de statul român în noiembrie 1938.

Sterie Ciumeti este al cincelea « macedoromân”  citat, “victimă a represiunii arbitrare exercitate contra legionarilor” (p. 92).

Dacă numai cinci aromâni sunt citați, prezența lor colectiva în mişcarea legionară este des sublinată de TS şi de sursele administrative citate. O notă din arhivele poliției (aprilie 1939) sublinia importanța « muncitorilor şi a macedoromânilor ca trupe de şoc” (p. 308). “Anumiți membrii ai acestei componente, scrie TS în legătură cu aromânii, au putut fi folosiți în garda personală a lui Codreanu când acesta se simțea amenințat, ca şi în cadrul radicalizării congresului studențesc de la Târgu Mureş, sau folosiți ca o adevărată miliție paralelă în vederea alegerilor din 1937. Până la apariția altor componente, precum Corpul legionar muncitoresc, înființat în 1936, grupul macedoromân Andrei  Saguna a fost, după cuvintele lui Codreanu, “prima organizație legionară din țară” (p. 310).

Această  prezență colectivă, greu de cuantificat, este în parte la originea supraevaluării rolului lor, supraevaluare care va da loc la tot felul de exagerări după ce legiunea nu va mai juca un rol politic central, conducerea ei fiind neutralizată de Antonescu şi oamenii lui, în perioada de represiune care urmeză aşa zisei rebeliuni din ianuarie 1941 şi după venirea comunistilor la putere. Legenda privind legionarismul eroic atribuit aromânilor  «  în general » datează mai ales din această perioadă. Ea poate fi parțial explicată prin faptul că exista la aromânii care au aderat la cauza legionară o tendința mai pronunțată poate ca la alți foşti legionari, de a nu se dezice, tendință interpretată în memoria colectivă drept o dovadă de demnitate, dar care poate fi considerată şi ca o formă de încăpăținare prostească. 

Intr-un fel, şi TS pare să fi fost influențat de această “reputație” a aromânilor. In viziunea asupra legionarismului pe care o propune, TS acordă o importanță deosebită atracției pentru Legiune în rândurile muncitorimii şi ale  categoriei ” minorităților nemulțumite”. Factorul muncitoresc a fost des evocat, inclusiv de istorici marxişti. Acolo unde TS inovează este în atenția pe care o acordă factorului minoritar. In afară de aromâni el nu include în această categorie decât pe tradiționalişti, “calendariştii”, adepeți vechiului calendar, din Moldova şi Basarabia în această categorie, precizând că în aceste regiuni Legiunea intra în concurență cu un alt curent de extrema dreaptă antisemit, cuziştii.  Pentru acest motiv, aromânii ocupă o poziție în demonstrația sa, nu totdeauna convingătoare, privind rolul minorităților în fascismul românesc. In acelaşi timp, chiar şi TS arată limitele influenței Legiunii printre aromâni. El indică spre exemplu slabele rezultatele ale Legiunii la alegerile din 1937 în Dobrogea, unde « agitația legionară a macedoromânilor  prost integrați nu a fost suficientă ca sa dreneze restul populației » (p. 317) şi citează documente care arată că ponderea Legiunii era relativ mică în termeni de militanți supravegheați de politiție şi de voturi în Durostor şi Caliacra față de alte regiuni din România (p. 410, 466).

“O adevărată entitate macedoromână în sânul Legiunii…”

Felul în care TS descrie lumea aromânilor atraşi de Legiune corespunde în bună parte mai puțin realităților epocii decât al ideilor pe care ni le facem despre ea retrospectiv :
« Succesul Legiunii printre aromâni (« macedoromâni »), această minoritate românofonă persecutată în țările balcanice, mai ales în Grecia, era datorat nemulțumiri lor față de modalitățile colonizării lor în Dobrogea. Acest succes s-a manifestat prin formarea unei adevărate entități macedoromâne în sânul Legiunii. Cele două caracteristici cunoscute ale aromânilor erau o anumită prosperitate legată de lunga lor tradiție de diasporă comerciantă dotată cu rețele transnaționale puternice, precum şi o anumită brutalitate moştenită  de la tradiția răzbunărilor clanice”. (p. 309).
N-ar fi rău poate să reamintim că în perioada aceea (1927-1941) aromânii nu figurau printre principali “sponsori” si nici, de altfel, printre principalii “teoreticieni” ai Legiunii, cel puțin din câte se ştie[2], iar o bună parte dintre tinerii aromâni angajați în mişcarea legionară vorbeau între ei o limbă greu de înțeles pentru românofoni, ca să nu mai vorbi de faptul că foarte rare au fost cazurile celor care proveneau din familii de comercian ți bogați balcanici.

Un alt merit al lui TS este acela de a atenționa asupra problemelor reale ale coloniştilor aromâni independent de faptul că ele au putut favoriza înrolarea  unor aromâni în mişcarea legionară. Tentativa de asasinat a subsecretarului de stat de la Interne Constantin Angelescu de către  « patru studenți de origină aromână »  în iulie 1930 este prezentată  ca un act « antiregim » legat nu de climatul antisemit instrumentalizat cu atât succes de Legiune în acea vreme,  ci de nemulțumirea datorată încercării acestui om politic de a introduce din motive electoraliste o reformă a proprietății funciare în Dobrogea nouă care îi dezavantaja pe aromâni.

La început, Codreanu a evitat contactul cu Gheorghe Beza care luase public poziții foarte radicale şi care urma să fie principalul autor al tentativei de asasinat,  suspectându-l că e un agent provocator. După atentat însă, el a refuzat sa-l condamne şi a propus chiar să-i ia apărarea în procesul care a avut loc în anul următor. Pentru acest motiv, ministrul de interne, Vaida-Voevod, l-a arestat pe Codreanu şi pe alți şapte aromâni care protestaseră contra   reformei lui Angelescu. Aceştia fiind întemnițați în timpul procesului, Legiunea a “câştigat simpatia acestei dinamice diaspore comerciante macedoromâne”.  (p. 71, 72) Acest episod, extrem de mediatizat, a jucat un rol cheie în adeziunea multor tineri aromâni la Legiune : Constantin Papanace si Ion Caranica făceau parte dintre tinerii arestați abuziv cu această ocazie şi întemnițați împreună cu Codreanu.

 Tot  TS reproduce un raport din arhivele poliției referitor la riscul de « agitații » în Dobrogea în urma participări celor doi aromâni [Ion Caranica şi Doru Belimace] la asasinarea lui Duca în decembrie 1933 din care reiese destul de clar poziția  ostilă a autorităților şi a altor fragmente din populație față de coloniştii aromâni :  « Populația română, coloniştii, comercianții şi funcționarii acuză în mod deschis coloniştii macedoneni  ca fiind autorii morali ai atentatului, şi îi califică drept ingrați față de binefacerile care le-au fost acordate de Partidul Liberal. Sub guvernele liberale din trecut, li s-a permis să intre în țară, au fost primiți atât de călduros, li s-au dat pământuri şi posturi  în administrația publică. Față de o asemenea ingratitudine, ei merită să fie aruncați în mare. Dacă nu, trebuie luate măsuri contra lor. » ( p. 309).

Tonul acestui raport nu e foarte diferit de anumite diatribe proferate în zilele noastre contra celor care au cerut un statut de minoritate națională pentru descendenții coloniştilor din perioada interbelică.

Doar câteva pagini sunt consacrate de TS legionarismului postbelic. In ultumul paragraf apare numele unui alt aromân,  George Becali, seful Partidului noua generație, care precizează TS, a afirmat public admirația sa pentru Codreanu şi a avut relații cu grupul neolegionar Noua dreaptă, care, la rândul ei, era în legătură cu partidul lui Vadim Tudor, omul care îl glorifica pe național-comunistului Ceausescu şi care a obținut 33,7 % din voturi la alegerile preşedențiale din 2000  (p. 393). Mai constituie oare încă un pericol asemenea grupări de tip legionar sau comunist în zilele noastre în România ? Greu de crezut.

In ceea ce îi priveşte pe aromânii din România, de reținut modul inedit în care sunt priviți de istoricul francez de origine română, şi anume nu ca un fel de super-români, ci ca nişte membrii ai unei minorități uşor de identificat dar greu de categorisit.

Nicolas Trifon

1 mai 2014

 

---

[1] Un fascisme roumain : histoire de la Garde de fer, Traian Sandu, prefață Catherine Durandin, Paris : Perrin, 2014, 488 p.

[2] “Codreanu a instalat sediul Gărzii de fier la Bucureşti… cu banii comunității macedoromâne” (p.  72), scrie TS fără însă să aducă probe în acest sens.

Europoems, Padova : "Petit hommage à la vitalité poétique des langues en voie de disparition", par Nicolas Trifon

Le hasard a voulu que lors de la précédente édition de cette manifestation consacrée à la poésie, qui a eu lieu récemment à Paris, je commence ma communication portant sur la langue française par des considérations sur les débuts poétiques des lettres françaises. En effet, la langue littéraire, les premières productions relevant de la littérature, y compris les épopées narrant les extravagantes aventures des chevaliers de la Table Ronde,  étaient versifiées, chantées et transmis oralement grâce à des procédés mnémotechniques ingénieux. La prose, elle, vient plus tard, et prévaut de nos  jours à tel point que d’aucuns opinent, en exagérant à peine, qu’il y aurait plus de poètes que de lecteurs. 

Cette fois-ci, à Venise, j’irai à l’autre bout du processus, là où le voyage semble voué à prendre fin, celui où se profile la disparition d’une langue, malmenée par les uns,  abandonnée par les autres. Je parlerai d’une petite langue, l’aroumain, parlée à l’origine dans une aire géographique partagée entre quatre Etats-nations : la Grèce, la Bulgarie, la République de Macédoine et l’Albanie. Les Aroumains se distinguent de leurs voisins par leur langue, issue du latin, apparentée au roumain parlé au nord du Danube mais ayant connu une évolution différente. Elle n’a jamais été enseignée ni reconnue comme une entité autonome en raison notamment des pressions exercées par les nationalismes balkaniques.

L’acharnement des locuteurs de l’aroumain qui continuent à s’accrocher à une langue considérée comme condamnée à disparaître depuis longtemps, aujourd’hui en nette perte de vitesse et sans utilité apparente intrigue les observateurs. Pourquoi le font-ils, alors qu’ils maîtrisent la langue des pays où ils vivent ? Apparemment, pour mieux savoir qui ils sont, d’où ils viennent, pourquoi on les perçoit souvent comme différents des autres et, surtout, parce que le recours à cette langue, précisément, et à nulle autre, est à leurs yeux le seul moyen de s’exprimer pleinement et de se faire plaisir. Ils le font en chantant et en dansant, en se racontant des anecdotes et de bons mots lors des rares moments festifs où ils arrivent à se retrouver, sur le ton de la communion, en marge des autres. Ils le font avec un certain succès, parfois,  leur folklore étant d’un type particulier de nos jours. En effet, une telle culture populaire minoritaire ne passe pas par les moules nationalistes et ne saurait connaître les déformations inévitables lorsqu’il y a des visées commerciales ; tout ceci lui assure une certaine fraîcheur et authenticité, choses rares de nos jours.

Les plus motivés et, évidemment, les plus talentueux parmi ceux qui entendent continuer à pratiquer une langue qu’ils savent condamnée, sont ceux qui  écrivent  des poésies. Ce genre littéraire est de loin le plus honoré, loin devant les narrations romanesques ou dramatiques. Je pense ici à la poésie dans le sens moderne du terme, témoignant d’une recherche esthétique et d’une conscience critique, à la poésie qui se suffit à elle-même, qui  n’est pas destinée à accompagner d’autres arts, tels le chant ou la danse. Une poésie qui ne se laisse pas toujours facilement déchiffrer et qui pourtant trouve des lecteurs assidus, ce qui s’explique aisément, l’offre en la matière étant limité pour les locuteurs d’une petite langue.

C’est l’histoire édifiante de quelques-uns de ces poètes que je raconterai pour illustrer mon propos.

En 2007 paraissait à Charleroi, à l’initiative du Comité belge du Bureau européen pour les langues moins répandues une anthologie de la poésie aroumaine en édition bilingue aroumain-français comportant également des reproductions d’œuvres d’art signées par des artistes aroumains contemporains. Une bonne  trentaine d’auteurs en vie à cette date issus des différents pays balkaniques mentionnés avaient été retenus. Le résultat était surprenant si l’on prend en compte que le public potentiel d’un tel recueil se chiffrait en dizaines et non plus en centaines de milliers de personnes comme au lendemain de la Seconde Guerre mondiale. Un bon nombre des poèmes rassemblés ont été écrits après 1990, date à laquelle les Aroumains ont commencé retrouver une certaine visibilité sur la scène publique. Le cas de trois des contributeurs albanais mérite d’être signalé parce qu’il constitue une très bonne introduction à la « condition » du poète aroumain, et de l’Aroumain tout court, de nos jours.

Né en 1943 à Andon Poci, village situé à 17 km de Girokaster, Ilja Colonja est le plus âgé des trois. Sur les papiers d’identité il s’appelle Lia Rapush, les doublets patronymiques n’ayant rien d’exceptionnels chez ces gens qui, souvent, bon gré mal gré, ont slavisé, albanisé  ou grécisé leurs noms. Ses récents débuts poétiques il les doit à Spiru Fuchi, né en 1964 dans la même localité. « Pourquoi ne pas écrire en aroumain, certains l’ont déjà fait ? » lui a dit un jour ce dernier, qui venait de tomber sur une revue publiée en aroumain à Fribourg, en Allemagne. Leurs premiers recueils ont paru à Bucarest la même année, en 1997. Après avoir travaillé dans la construction en Grèce pendant plusieurs années, Spiru Fuchi s’est installé à Tirana où il a publié plusieurs nouveaux recueils, toujours en aroumain, ce qui n’aurait pas été concevable auparavant. Son frère cadet, Dimitri, né en 1967 à Andon Poci, ne s’est mis à écrire en aroumain qu’en 2004, auparavant il écrivait en albanais. Il l’a fait en Grèce, pays dans lequel il s’est installé après la chute du communisme. 

Deux observations concernant ces auteurs, en attendant qu’ils soient découverts dans d’autres langues.

Albanais, ayant été amenés à écrire en aroumain au contact des publications de la diaspora occidentale, à travailler en Grèce et à publier en Roumanie, ils ont un point géographique commun. Il s’agit d’Andon Poci, ce village d’un petit millier d’habitants qui a été fondé à une date récente, à la fin des années 1950 par des Rrãmãni, la branche des Armãni qui a le plus longtemps conservé un mode de vie semi-nomade dans la pratique de la transhumance. Ce village est le seul à être peuplé exclusivement d’Aroumains, une « ethnie » sans statut national particulier en Albanie qui compterait dans ce pays quelques cent mille âmes.

L’autre chose qui mérite d’être relevée c’est la modernité de leur démarche qui prend ses distances avec le pastoralisme de leurs prédécesseurs. Le pessimisme qui se dégage de leur poésie concernant l’avenir de leur communauté et de leur langue rime davantage avec une introspection critique qu’avec le culte de la position de victime de l’Histoire. 

Post scriptum. « Dimineatsa alãximu strajili a ipocriziljei » [Le matin, nous endossons les habits de l’hypocrisie] est le titre d’un poème de Spiru Fuchi dans lequel il raconte la condition de tant d’Aroumain originaires d’Albanie immigrés en Grèce qui s’adressent à leurs enfants en albanais en les envoyant étudier en grec, qui oublient qu’ils ne sont pas grecs d’origine quand ils demandent le permis de travail et qui, le soir venu, parlent au téléphone en aroumain avec la famille restée en Albanie.

Europoems, Padova, 27 mars 2014

Europoems, Padova, march 2014 "A humble tribute to the poetical vitality of extinguishing languages" by Nicolas Trifon

By a happy coincidence, at the last meeting of this European programme dedicated to poetry, back in Paris early November 2013, I started my paper on French language by some considerations on the poetical beginnings of French letters. As a matter of fact, the literary language, the first productions pertaining to literature, including the epics on the extravagant adventures of the Round Table knights, were written in verses, sung and orally transmitted thanks to ingenious mnemotechnical processes. Prose came only at a later stage, only to nowadays rule at the extent that some believe, hardly exaggerating, that there are more poets than poetry readers to be found.

This time, in Venice, I will go to the other end of the process, where the journey seems doomed to end, where the extinction of a language looms, as it is attacked by some and abandoned by the others. I will speak about a small tongue, the Aromanian, originally spoken in a geographical area divided between four nation states: Greece, Bulgaria, the Republic of Macedonia and Albania. The Aromanians differ from their neighbors by their tongue, derived from Latin, related to the Romanian spoken North of the Danube but having gone through a distinct evolution. It was never taught or acknowledged as an autonomous entity chiefly because of the pressures exerted by the Balkan nationalisms.

The Aromanian speakers relentlessly clinging on to their long doomed language, much less spoken nowadays and with strictly no apparent public utility is an intriguing matter for observers. Why are they persisting, as they do speak the language of the countries where they are living? Seemingly, in order to know better who they are, where they come from, why they are often perceived as different from the others and, above all, because the use of this particular language and none other is to them the sole means to fully express themselves and to enjoy themselves. They do it by singing and dancing, by telling anecdotes and jokes during the rare joyful moments when they can assemble and share their common ground, apart from the others. They are quite successful at it sometimes, as their folklore is one of a particular type, the more so nowadays. Indeed, such a minority traditional culture does not have to go through the nationalist patterns and is less likely to suffer the unavoidable deformations when marketing aims are at work. All these secure a certain freshness and authenticity, which are quite rare these days.

The most motivated and, obviously, the most gifted among those who keep on practicing a language they know only too well to be doomed are those who write poetry. This literary genre is by far the most honored, far ahead of the novel or theatre. I hereby think of poetry in the modern sense of the term, involving an aesthetic quest and critical conscience, a self-sufficient poetry, not meant to accompany other arts, like singing and dancing. A poetry not always easily fathomed which nonetheless finds regular readers, which is easily understandable, given the limited supply available to the speakers of a small language.

In order to illustrate my purpose, I will tell the edifying story of some of these poets.

In 2007 was published in Charleroi, on the spur of the Belgian committee of the European Bureau for less widely spoken languages and anthology of Aromanian poetry in a bilingual Aromanian-French edition, featuring reproductions of artworks

signed by Aromanian contemporary visual artists[1]. Some 30 living (at that point) writers coming from the diverse above mentioned Balkan countries had been selected. The result was surprising given that the potential audience of such an anthology was counted in tenths and not in hundreds of thousands as in the aftermath of World War II. Quite an amount of the poems were written after 1990, when the Aromanians succeeded in regaining some visibility on the public stage. The case of three Albanian contributors is worth noticing as it stands out as a good prelude to the « condition » of the Aromanian poet, and of the Aromanian individual nowadays.

Born in 1943 in Andon Poci, a village some 17 km distant from Girokaster, Ilja Colonja is the eldest of the three. His ID card bears the name of Lia Rapush, the patronymic doubles not being infrequent for these people who willy-nilly have Slavicized, Albanized or Hellenized their names. He owes his recent poetic debut to Spiru Fuchi, born in 1964 in the same village. « Why not write in Aromanian, some have already done it? » one day the latter told him, who had just come across a magazine published in Aromanian in Freiburg, Germany. Their first volumes were published in Bucharest, Romania, in the same year, 1997. After having worked in the construction works in Greece for several years, Spiru Fuchi settled in Tirana where he published several new volumes, all in Aromanian, which had been simply unimaginable before. His younger brother, Dimitri, born in 1967 in Andon Poci, only started writing in Aromanian in 2004, after having previously written in Albanian. He started doing so in Greece, where he settled after the fall of communism.

Two quick notes on these authors, waiting for them to be discovered in other languages.

Albanians, brought to writing in Aromanian by the acquaintance with publications of the Western diaspora, to working in Greece and publishing in Romania, they share one geographical point. It is Andon Poci, this one thousand strong tiny recently founded village, by the end of the 50’s by Rrãmãni, the branch of the Armãni having kept the most of all to the semi-nomadic way of living paced by the moving of the livestock to different pastures. This village is the one and only to be exclusively inhabited by Aromanians, this people with no particular status in Albania which would count as many of them as one hundred thousand.

The other thing worth noticing is the modernity of their writing, resolutely contrasted to the pastoralism of their predecessors. The gloomy mood of their poetry about the future of their community and language is much more in line with a critical introspection than with the celebration of a « victim of History » posture.

Post scriptum. « Dimineatsa alãximu strajili a ipocriziljei » [At dawn, we put on the clothes of hypocrisy] is the title of a Spiru Fuchi poem dealing with the condition of so many Aromanians born in Albanie, immigrants in Greece, speaking to their children in Albanian while sending them to Greek schools, oblivious about their non Greek origin when they submit a file for a work permit and, at night, calling back home in Aromanian the family remained in Albania.

---

[1] Nous les poètes des petits peuples, Bruxelles : éd. Microromania, 2007, 335 p.

Europoems, Padova, march 2014 : "Visual Arts and Poetry" by Cristina Passima Trifon

Poetry is abstract by definition; it works by way of abstractions, codes and signs. Artists who work and express themselves in the domain of the abstract, whatever their particular field might be, touch to poetry, one might say they make poetry. They make poetry starting from poetry. They take key elements from the poem, be they forceful, rough or sharp, they reinterpret, deconstruct  and recompose them so that ultimately, following imaginary laws of the abstract, a totally new work emerge, distinct from its poetical starting point and capable of standing on its own as an autonomous piece of art. I do say it as an artist who often initiated a visual quest   starting from a poem. This is no easy matter, though it might seem like it. In order to better illustrate my point, I shall proceed with describing some of the « ingredients » which I pick from the text of a poem to introduce them into my artistic recipe. I will seek now to explain how I read places, sky, water, light, clouds and there would be others, but I'd rather stop here.

The place rather than the country wherefrom each and every one of us comes is what me for one I try to imagine when you tell me where you hail from. This is what presides to the relationship between the two of us. England, for me, is borderless, not necessarily because of its being an island, but because in my imaginations it accounts for a far larger space than its actual land limits, much more mysterious, with an unchained nature, the green is very sharp, the sky is dim, and the light falls aslant. I do not deem it to be accurate, but this is my image of England.

On a regular basis, sky is reckoned to be blue, but a very specific blue for every place under the sun. The sky is a fixed element. The clouds on the sky do not share the same colour, but they travel in exchange at a more or less rapid, variable pace. There are places where no clouds obscure the sky, take Cyprus, where the sky is very light blue, a strong yet not very intense cloudless blue. All along my stay in Cyprus, a 10-12 days holiday, I did not see one single cloud. The night sky is also very different, very high and diamond-like starlit at the tropics, towards the North Pole it is torn apart into strips, forming the aurora borealis. The sky seen from a plane is a moonlike picture, a world of its own. 

The Mediteranean is a place where ships gently sail on the waterfront taking you from one place to another. One might even hop off to « walk from Chios to Samos », so plainlike are its waters.

The light can be clear or envelopping, coming aslant or vertically, surrounding you or measuring you from aside. It outlines the shape of things or mixes with the atmosphere around. The light can be sunset or sunrise, magic or very picturesque, yet every single time different. It can tell a story or describe a wide variety of diverse and infinite conditions.

Taking all these elements and changing their colour or arranging them differently, we are already making poetry. Indistinct, not linked to commonplace reality, not figured

trough codes pre-established thousands of years ago, somewhat like the Maya alphabet, nice drawings, yet we fail to seize its meaning, its significations, nonetheless we can certainly imagine, without speculating, at least a journey through the places of this world where the sun rises differently each day.

Finally, I even created a composition with all these ingredients and I reckon that we succeeded in understanding each other.

All things that I have just presented are exercises of imagination or admiration that poets, painters, dancers, musicians and sometimes also other fellow humans endowed with artistic feeling perform towards the world that we all would have as better place to live.<br> 

Europoems, Padova, 27.03.2014

Despre Nae Ionescu, imperialismul românesc şi aromâni (în Memorile lui Constantin Beldie)

Nae Ionescu e un personaj contradictoriu, ceea ce explică admiraţia şi repulsia pe care le-a stârnit. Pentru mine, el est întâi de toate emblematic pentru acest curios amestec de dezbatere publică de înaltă ţinută intelectuală, rafinată, nu însa şi neapărat consistentă, din perioada interbelica, şi un gust pronunţat pentru cacialma, emblematic pentru o anumită zăpăceală derutantă fiindcă greu de explicat numai prin lichelismul si arivismul unora dintre principalii protagonişti, în tot cazul cu consecinţe criminale dacă ne gândim la cei care au avut de suferit de pe urma extremei drepte româneşti.

In lipsa unei reevaluari realiste a acestei perioade interbelice, trăim din decembrie 1989 încoace în umbra ei, pe urmele ei, cu speranţa lăuntrică că ea va reveni sub o formă sau alta, ceea ce mi se pare cu atât mai regretabil cu cât înalta ţinută intelectuală si rafinamentul de odinioara sunt din ce în ce mai greu de reperat în zilele noastre, în timp ce arivismul şi lichelismul conservă aceaşi vigoare.

Portretul lui Nae Ionescu schiţat de memorialistul Constantin Beldie e remarcabil nu numai prin informaţile inedite despre colegul şi prietenul său pe care ni le dă ci şi prin rezervele pe care le sugereaza în legătură cu acest « gazetar aventuros, filozof şi profet mincinos » [Constantin Beldie, Oamenii văzuţi de aproape, editie îngrijită de Dan Zamfirescu, Bucureşti : editura Roza vânturilor, 2005, p. 121].
Informaţile furnizate de aparatul de note redactat de editorul acestor memorii, Dan Zamfirescu , sunt nu mai puţin remarcabile prin erudiţia şi cercetările pe care le-a întreprins, chiar daca interpretările propuse sunt discutabile.


Iată nota privitoare la aromâni la paginile 357-358 :

« Pentru strămoşii materni ai lui Nae Ionescu dispunem acum de investigaţile aprofundate ale doamnei Dora Mezdrea [Nae Ionescu. Biografia, Editura Muzeului Brăila, 2005], după care mama lui Nae Ionescu şi a celorlalţi trei copii ai cuplului Ionescu aparţinea spaţiului grecofon, ceea ce – după părerea subsemnatului – nu însemna automat şi grecesc. Familia Apostolu era venită din Epir – inima românimii sub-dunărene. Caracterul şi comportamentul lui Nae Ionescu, şi mai ales modul lui de a gândi şi a scrie ne arată mai degrabă o rădăcină aromânească decât grecească, şi rămâne ca participarea unor buni cunoscători ai acestei probleme să dea de urmele exacte ale acestor strămoşi. Până atunci trebuie notate cele găsite de doamna Dora Mezdrea : mama lui Nae Ionescu, Eugenia, născută în 1852 şi decedată în 1932, era ultima din cei 6 copii ai lui Nicolae Trifon şi ai Zamfirei Apostolu. Era un copil târziu (tatăl avea 45 de ani şi mama 37 la naşterea ei). Familia Apostoul descinsese în Brăila în 1830 din Meţora [Meţovo, Aminciu] Epirului, iar bunica lui Nae Ionescu, Zamfira, era născută în Grecia la 1819. Nicolae Trifon cu care s-a căsătorit la 13 octombrie 1835 era la a doua căsătorie (prima soţie murindu-i în 1833 sau 1834) şi era la rându-i venit în Brăila din acelaşi spaţiu elenofon. Ca negustor îşi ţinea corespondenţa şi registrul de afaceri în greceşte. Dacă Apostolii erau aromâni, cu siguranţă că a fost şi Trifon, cunoscută fiind rigoarea cu care această ramură a românităţii îşi păstrează coeziunea şi pe această cale.

S-ar putea ca atunci când Nae Ionescu a ţinut la Dalles conferinţa despre Imperialismul românesc, cu referire specială la rolul aromânilor din sudul Dunării, să fi dat curs şi unui “glas al sângelui”. »

Sincer, poveştile cu glasul sângelui nu îmi spun mare lucru în general si mai ales când e vorba de un personaj atât de ambiguu ca Nae Ionescu. Din păcate, n-am avut ocazia să dau de faimoasa conferinţă de la Dalles şi mulţumesc anticipat persoanei care va pune în circulaţie pe Web pasajul privind aromânii. Trebuie să fie reprezentativ pentru retorica naţionalistă română din acea perioadă, tot atât de pretenţioasă pe cât de păguboasă în ultimă analiză.


Câteva observaţii însă.

« Nimeni nu i-a cunoscut originile », scrie C. Beldie precizând că, ulterior, în 1938, a aflat că « pe taică-său l-ar fi chemat Stroe Ivaşcu, nume românizat desigur în Ionescu, el însu-şi semnându-şi uneori articolele Nicolae Ivaşcu. Originea pare a fi aşadar bacanică, după cum l-arată chipul său fizic şi moral, maică-sa fiind, după înseşi spusele lui, grecoaică, naţiune sofistă din ţara minciunii, cu vânzători mari de vorbe, ceea ce îl îndemna să încerce a se pretinde (…) că s-ar trage tocmai din Bizanţ. » Un lucru pare a fi sigur, până la moarte, în 1940, Nae Ioescu nu s-a prezentat ca « macedonean ». Să reamintim că, chiar daca unii dintre ei îşi făcuseră un « nume » prin participarea lor la mişcarea legionară, aromânii nu căpătaseră încă faima de mari patrioţi români de care se vor bucura ani de-a rândul în România cu aşa un succes încât în zilele noastre unii dintre ei se înfioară la ideea ca aromânii ar putea fi alceva decât români, cel puţin la origine.

De reţinut mai ales, poate, faptul că persoanele de origine sub-dunăreană, nu neapărat aromână, au jucat un rol mai mare decât s-ar fi putut crede în istoria modernă a României.

Un detaliu, în fine : acel ascendent Trifon al filozofului nu cred că are vreo legătură cu familia omonimă din care provin, familie care se activa la Sofia şi Belgrad la acea vreme, oraşe în care comerţul era mai ales « ţinţar » în timp ce la Brăila şi Galaţi predominau grecii. (Tin să-i mulţumesc lui Matei Cazacu care mi-a indicat acest pasaj din memorile lui C. Beldie despre Nae Ionescu în ideea că am fi fost poate rude !)

Nicolas Trifon

République de Moldavie en 2013 : entre l'Europe et l'Eurasie (Diplomatie : affaires stratégiques et relations internationales, sept.-oct. 2013)

« Je n’oserai jamais parler de partenariat stratégique, économique ou d’un autre genre. Nous avons un partenariat de sang », déclarait le Président roumain Traian Băsescu à ProTV en arrivant le 17 juillet dans la capitale moldave, avant d’annoncer l’octroi de nouvelles bourses d’études aux jeunes Moldaves et la prochaine construction d’un gazoduc entre Iaşi et Ungheni. « A la fin de mon mandat, dans un an et demi, je demanderai la citoyenneté moldave », ajoutait-il, « en signe d’affection pour les gens de ce pays ».
La réplique du Premier ministre roumain Victor Ponta ne tarda pas : « Ce n’est pas au Président mais au ministère de l’Education de décider du nombre des bourses, ce n’est pas Băsescu qui construit le gazoduc, il ne fait que raconter des histoires… », rétorquait-il, rapporte Agerpress, en s’empressant d’ajouter qu’il éprouvait les mêmes sentiments amicaux envers les habitants de ce pays et qu’il s’y rendra bientôt.
Plusieurs des thèmes incontournables concernant l’actualité politique de la République de Moldavie (RM) sont suggérés par ces déclarations du Président et du Premier ministre roumain, en conflit permanent depuis la motion de censure votée par l’opposition contre T. Băsescu et la formation le 7 mai 2012 d’un nouveau gouvernement dirigé par V. Ponta. Prenons, par exemple, la question de la citoyenneté roumaine accordée aux sujets moldaves qui peuvent prouver d’un ascendant ayant vécu avant la Seconde Guerre quand la Bessarabie était sous administration roumaine. « Pourquoi bloquerait-on l’accès à l’Europe aux jeunes de ce pays ? », faisait remarquer l’année dernière Băsescu, en commentant cette décision qui avait d’ailleurs alarmé Bruxelles. On ne dispose pas, à l’heure actuelle, de chiffres précis à ce sujet de même que sur le nombre des expatriés, première source de devises pour le pays. Toujours est-il que nombre de citoyens de la République moldave du Dniestr (RMD) ont aussi des passeports russes, leur république n’étant pas reconnue sur le plan international. Quasi-Etat, micro-Etat, la RM (3.380.000 habitants en 2004) et la RMD (520.000 habitants) ne sont pas moins des réalités qui durent depuis deux décennies et qui constituent une de ces frontières incertaines qui séparent l’Union européenne (UE) et ses marches orientales de l’étranger proche de la Fédération de Russie que Moscou tente de réinvestir pour retrouver son rang de grande puissance.
Orageuses, notamment pendant la période 2001-2009 lorsque la scène moldave était dominée par le Parti des communistes moldaves (PCM) ou amicales, depuis mai 2009, les relations entre les deux pays jouent un rôle clef dans les comportements et les choix politiques des citoyens moldaves, quand bien même la Russie demeure de loin le principal partenaire commercial de la RM. La particularité de cette dernière par rapport aux autres républiques soviétiques qui ont accédé à l’indépendance est d’avoir fait partie d’un Etat limitrophe, la Roumanie, pendant l’entre-deux-guerres, avant d’être annexée par l’URSS aux termes de l’accord Molotov-Ribbentrop en 1940, puis reprise en 1944 lors de l’avancée vers l’ouest de l’Armée rouge. Pôle d’attraction pour les uns, source d’inquiétude pour la plupart des minoritaires russophones, la Roumanie a fourni une assistance culturelle assez conséquente à sa voisine dont le roumain est la langue officielle sous le nom de « moldave », mais s’est abstenue de prendre l’initiative sur le plan politique dans le sens d’une réunification des deux pays. T. Băsescu est le président qui est allé le plus loin en matière de rapprochement, se gardant bien cependant de dévier de l’orientation atlantiste et européenne de la Roumanie pendant ces vingt dernières années et perdre de vue les limites de sa marge de manœuvre vis-à-vis de la Russie.
Bien qu’il s’agisse d’une entreprise d’ampleur modeste, le projet du gazoduc annoncé à l’occasion de cette visite pourrait avoir des effets plus substantiels que les déclarations d’intention antérieures. Si l’initiative roumaine remonte à 2009, sa réalisation n’a pu être envisagée qu’avec la participation de l’UE aux travaux (20 à 26 millions d’euros) et aux frais d’approvisionnement en gaz. Long de 43 km, avec une capacité de 1,5 milliard de mètres cubes par an livrés à un prix plus avantageux que celui du gaz fourni par Gazprom, le gazoduc pourrait mettre un terme au monopole énergétique de la Russie et dégager quelque peu le pays de l’emprise de Moscou. A l’heure actuelle, la RM consomme en tout 3,5 milliards de mètres cubes dont deux tiers vont en Transnistrie. Les dettes accumulées par cette dernière montent à 4 milliards de dollars alors que celles du territoire contrôlé par Chişinău sont de 600.000 dollars. Chişinău rembourse progressivement sa dette, pas Tiraspol. Dans le même temps, Moscou ne s’adresse pas à Tiraspol mais à Chişinău pour le règlement des dettes de la république sécessionniste. L’entrée en fonction, prévue pour décembre 2013, du nouveau gazoduc permettrait à la RM de se passer des livraisons du Gazprom. En 2012, la Russie avait proposé aux autorités de Chişinău de surseoir au remboursement de ses dettes et de baisser de 30% le prix du gaz (les mille mètres cubes passant de 400 à 270 dollars) à condition qu’elle se retire du Traité instituant la Communauté de l’énergie et qu’elle cesse d’appliquer ses dispositions. La RM a refusé l’offre. Dans Eurasia Daily Monitor 10-133, Vladimir Socor, l’expert de la Jamestown Fondation, tout en insistant dans son analyse sur les potentialités de cette initiative, attire l’attention sur ses limites, dans le cas où la Roumanie, qui compte beaucoup sur les récentes estimations des réserves dans la mer Noire, ne pouvait pas livrer à l’avenir le gaz nécessaire à un tarif concurrentiel (1).

L’AIE sur les pas de la coalition Orange
La récente visite de T. Băsescu retient l’attention aussi parce qu’elle intervient à un moment critique pour la coalition qui dirige la RM. Le climat politique est encore plus délétère à Chişinău qu’à Bucarest et les conséquences autrement plus graves puisqu’il met à mal les liens tissés ces dernières années avec les instances européennes. Après plusieurs crises et refondations, l’Alliance pour l’intégration européenne (AIE) a définitivement éclaté le 5 mars 2013, lors d’une motion de défiance déposée par le Parti démocratique (PD, 15 députés) dirigé par Marian Lupu et le puissant homme d’affaires Vlad Plahotnic, avec le soutien du Parti des communistes de Moldavie (PCM, 34 députés), contre le Premier ministre Vlad Filat, leader de la principale formation de l’Alliance, le Parti libéral-démocrate (PLD, 31 députés) pour une affaire de corruption. Les douze députés du Parti libéral (PL) de Gheorghe Ghimpu, la troisième composante de l’Alliance, n’ont pas participé au vote. Les raisons de cette évolution sont du même ordre que celles qui ont conduit à la débâcle la coalition Orange en Ukraine : négociations et divisions à répétition, conflits d’intérêts, corruption, dilapidations… Les nouvelles formations politiques se présentant comme démocratiques, libérales ou les deux à la fois se sont révélées moins aptes à gouverner dans la durée que les structures héritées des partis communistes de naguère. La position de Vladimir Voronine qui, à la tête de son parti et de l’Etat, a su opérer une restauration en bonne et due forme de l’Ancien Régime, sans remettre en question les réformes économiques libérales introduites par ses prédécesseurs et sans empêcher l’alternance démocratique, est emblématique. Son retour aux affaires du pays est d’ailleurs envisageable et vraisemblablement c’est dans cette perspective que le président de la République, Nicolae Timofti (personnalité indépendante élue en mars 2012 par les députés suite à un compromis), a nommé le 31 mai 2013 un autre membre du PDL, Iurie Leancă, Premier ministre à la place de V. Filat, en sorte que les anciens partenaires continuent à gérer les affaires courantes du pays en attendant de nouvelles élections. Cette absence de maturité en matière de gouvernance a des effets dévastateurs sur les institutions, pour certaines mises en place à une date récente, et torpillent les efforts déployés, souvent avec le concours des instances européennes, pour aligner ces institutions sur les normes en vigueur dans les pays de l’UE. Ce processus semble irréversible même si, au vu des résultats actuels, il serait précipité de parler de démocratisation effective. « L’Etat moldave se réforme rapidement, en copiant. Ce n’est pas un exercice imposé, mais une tentative délibérée de modernisation par l’importation de modèles. Nous, en Roumanie, on le sait très bien. Nous avons affaire à un engrenage institutionnel entraîné par l’intégration européenne », explique le journaliste roumain Cristian Ghinea (Dilema des 4-10 juillet 2013), lui-même membre de plusieurs commissions bilatérales sur la lutte contre la corruption et le respect des règles de la concurrence.

L’Union eurasiatique versus l’Union européenne
L’avenir de la RM ne dépend cependant pas seulement de l’avancée de ce processus mais aussi et surtout de la capacité de la direction du pays à la fois de contourner et de contrecarrer les pressions de plus en plus vives de la Russie, pays dont l’influence à l’échelle de l’ex-URSS demeure considérable. « Nous savons que chaque fois que la RM est sur le point de résoudre les problèmes liés au rapprochement avec l’UE, des actions de provocation ont lieu ; elles sont perpétrés par les Transnistriens et ceux qui les soutiennent », déclarait le président moldave le 17 juin en commentant la décision soudaine des autorités de la république sécessionniste d’ériger des « frontières d’Etat ». Quelques semaines plus tôt, des barbelés étaient installés le long de la frontière qui sépare l’autre république sécessionniste soutenue par Moscou, l’Ossetie du Sud, de la Géorgie. Deux autres requêtes avaient auparavant pris de court Chişinău.
Le 11 avril, le Parlement gagauze faisait part de ses inquiétudes au sujet d’un hypothétique changement de la législation linguistique au détriment du russe tandis que, le lendemain, les responsables bulgares Taraclia créaient à leur tour la surprise en demandant un statut d’autonomie régionale pour la minorité dont ils sont les représentants afin de « rendre plus compétitive » cette région où habite une partie des 65 000 Bulgares (1,9%) recensés en RM.
Selon la plupart des observateurs, Moscou coordonnait ces prises de position et ces décisions destinées à rappeler aux organisateurs du sommet du Partenariat oriental de l’UE, prévu à Vilnius les 28-29 novembre, que les conflits régionaux pouvaient à tout instant reprendre. La RM, aujourd’hui en pleine instabilité gouvernementale, devrait justement présenter et défendre lors de ce sommet son dossier afin de pouvoir signer en 2014 l’Accord d’association et l’Accord élargi et approfondi de libre échange avec l’UE. Or la Russie, elle, presse la RM de rejoindre l’Union douanière, première étape de l’Union eurasiatique, dont font partie outre la Russie, le Kazakhstan et la Belarus, et à laquelle sont appelées à adhérer les autres anciennes républiques soviétiques mais aussi des pays comme la Finlande ou la Bulgarie. Calquée sur le mode d’intégration de l’Union européenne, cette union lancée il y a deux ans est fondée, selon les mots de son initiateur, V. Poutine, sur « les meilleures valeurs de l’Union soviétique ». Vraisemblablement, tout au moins pour ce qui est de la RM, la décision de l’Ukraine et à propos de l’Ukraine lors des accords à Vilnius jouera un rôle déterminant dans le nouveau cours européen ou eurasiatique de la région.
Les propos de V. Voronine au journal russe Kommersant Moldovy le 19 juillet vont dans le même sens : il se prononçait pour l’octroi d’un statut de république et non plus d’autonomie à la Transnistrie au sein d’une Moldavie fédérale. « Pourquoi se mettre à genoux devant les Européens, juste pour l’amour de la libéralisation du régime des visas ? Beaucoup de Moldaves aptes au travail sont déjà partis au-delà de nos frontières, après avoir obtenu la citoyenneté roumaine. En quel nom vendrions-nous notre pays, l’intégrité territoriale de la Transnistrie ? », déclarait-il. Plutôt que sous le coup d’une injonction de Moscou, c’est dans la perspective des élections anticipées qu’il faut interpréter ces déclarations quelque peu inattendues puisqu’il n’a jamais été question lorsque le PCM gouvernait le pays d’un statut de république pour la Transnistrie. Toujours est-il que peu après, le 24 juillet, Interfax rapportait que le président de l’ « unité territoriale autonome Gagaouzie », Michaïl Formuzal, réclamait pour les 165.000 Gagaouzes (4,4% de la population) aussi le statut de république à l’intérieur d’une fédération moldave. En faisant une telle déclaration, le « bashkan », plutôt modéré, se faisait l’écho d’une pétition demandant la sécession de la Gagaouzie et son adhésion à l’Union eurasiatique qui circulait depuis le mois de juin à l’initiative d’un groupe peu représentatif mais entreprenant. C’est dire la complexité de la situation dans ce pays dont les blocages d’ordre géopolitique constituent un cas d’école.

En effet, aux termes du baromètre annuel de l’opinion établi en avril 2013, c’est l’homme fort de Moscou qui a la côte, loin du Président roumain (75% font confiance au premier contre 37% au second), et il en va de même pour la figure non moins autoritaire, aujourd’hui dans l’opposition, de V. Voronine, loin devant les leaders des trois formations qui gouvernent aujourd’hui. Un sondage réalisé début mai donne gagnant le PCM avec 32,5% d’intentions de vote, devant celles cumulées des trois formations actuellement au gouvernement (12,6% pour le PDL,10,5% pour le PL et 6,8% pour le PD). Plus significative encore pour les orientations contradictoires des opinions est la position des citoyens moldaves par rapport aux deux unions supranationales qu’ils sont appelés à rejoindre. En avril 2013, 51% étaient pour l’entrée dans l’UE , 30 % contre, alors que 52 % étaient pour l’entrée dans l’Union douanière et 23% contre. Un an auparavant le rapport était 56% contre 20% et 48% contre 15% . Selon les sondés, le principal avantage lié à l’entrée dans l’UE est la libéralisation des visas, celui de l’entrée dans l’Union douanière la baisse du prix du pétrole et du gaz. Pour mieux cerner la confusion qui prévaut dans l’opinion, rappelons qu’environ 70 % des personnes interrogées ne savaient quoi répondre à la question portant sur les éventuels inconvénients dans les deux cas envisagés.

Un passé qui a du mal à passer
Les raisons de ces clivages et de la difficulté d’envisager des solutions cohérentes aux yeux d’une majorité de la population sont nombreuses et ont souvent été analysés, qu’il s’agisse de ceux qui séparent et parfois opposent les roumanophones et les russophones (qui déclarent souvent des nationalités autres que la russe), ou des tensions qui règnent parmi les roumanophones eux-mêmes entre les partisans du rapprochement avec la Roumanie - et par ce biais avec l’UE - et ceux nostalgiques du mode de vie soviétique ou attachés à une stricte neutralité.
Le débat occasionné par les festivités prévues à Chişinău sur la place centrale de la ville où la souveraineté puis l’indépendance de la RM ont été proclamées lors de l’implosion de l’Union soviétique pour fêter le 8 mai la Grande Guerre pour la défense de la patrie - pour reprendre l’expression utilisée dans l’espace soviétique pour désigner la Seconde Guerre -, permet de saisir le poids du rapport controversé au passé dans un pays comme la RM : un passé qui a du mal à passer. Ce débat a eu lieu dans la foulée de l’adoption de la loi sur la condamnation des crimes du communisme (le 12 juillet 2012) et à la veille de l’annulation de celle interdisant l’utilisation par les partis politiques des symboles de l’époque soviétique (le 14 juin 2013). Comment, nous, défenseurs des valeurs européennes, saurions-nous accepter cette manifestation réitérée depuis des décennies du nationalisme chauvin russe à peine dissimulée par une phraséologie internationaliste qui ne trompe plus personne? s’interrogeait l’historien Igor Caşu dans une tribune parue dans le quotidien Adevărul daté du 3 mai en rappelant le rôle central de la signification nationale russo-soviétique de la Seconde Guerre dans la légitimité du régime sous Brejnev et de nos jours dans la rhétorique et l’idéologie russe. Hostile à l’interdiction de la commémoration demandée par I. Caşu, le sociologue Petru Negură rappelait que la victoire contre le nazisme était aussi une valeur européenne et proposait qu’une pierre fût érigée au cœur de la capitale moldave au nom de « la mémoire et de la réconciliation ». Les deux étaient auteurs et coordinateurs de l’ouvrage collectif intitulé La Seconde Guerre mondiale : mémoire et histoire dans l’est et l’ouest de l’Europe (paru à Chişinău, aux éditions Cartier, en 2012), qui constituait une première en matière de tentative de réconciliation compréhensive des uns et des autres avec le passé récent. Force est de constater qu’il reste encore du chemin à faire pour trouver une issue qui mette d’accord les Moldaves, y compris ceux qui sont très proches et partagent les mêmes valeurs, comme les deux auteurs cités. Dans le même temps, en lisant attentivement les contributions réunies, qui portent sur plusieurs pays, on constate à quel point la population de ce pays, surtout les roumanophones, s’est gardé par le passé de « choisir son camp » et de s’engager tout à fait dans un sens ou dans l’autre. De ce point de vue, les incertitudes actuelles moldaves s’inscrivent dans une certaine continuité historique.
Nicolas Trifon
Texte paru dans Diplomatie : affaires stratégiques et relations internationales, n° 64 ‚ septembre-octobre 2013, pp. 12-16
Note
(1) http://www.jamestown.org/regions/europe/single/?tx_ttnews%5Btt_news%5D=41147ătx_ttnews%5BbackPid%5D=669ăcHash=f160c304838238e57f3fb548f785f9f7#.UfZX3a68tus

De fapt, întrebarea care ar trebui pusă, ceea ce nu este cazul în România și nici în celelalte state unde trăiesc aromâni, nu este dacă ei vor sau nu să fie minoritari ci dacă ei vor sau nu să fie aromâni ! (Nicolas Trifon, interviu cu Octavian Blaga pentru EuroNova Festival 2013)

In ajunul primei ediții a Festivalului Europanova consacrate limbii, culturii și spiritualității românești care a avut loc la Bruxelles între 23 și 29 septembrie 2013, Nicolas Trifon a răspuns la un set de întrebări formulate de Octavian Blaga cu ocazia apariției noii ediții în franceză a cărții sale Les Aroumains, un peuple qui s'en va (Paris : Non Lieu, 2013), carte tradusă în limba română de Adrian Ciubotaru cu titlul Aromânii : pretutindeni, nicăieri (Chișinău : Cartier, 2012)

Octavian Blaga : Distinse domnule Trifon, aromânii se numără printre preocupările dvs. constante. Veți susține o conferință în temă la EuropaNova Festival, dar, pentru că problematica nu e foarte familiară la Bruxelles, vă invit să avem un dialog preliminar.
În primul rând, de ce vă preocupă aromânii, limba, cultura, istoria și destinul lor?
Nicolas Trifon : Voi încerca să răspund la acest chestionar cât mai direct, adică spontan și în ritmul schimburilor de idei care au loc online, deci mai aproape de registrul oral decât de cel scris. In plus, o voi face în româna, fiindca întrebările sunt formulate în româna, ceea ce îmi va cere un efort suplimentar cu rezultate poate îndoielnice, contribuțile mele pe acest subiect fiind redactate în franceză. Practic, am reînceput să scriu în româna doar de un an încoace, cu ocazia intervenților legate de traducerea cărții mele în româna.
Aș începe cu o mică observație privind formula politicoasă pe care ați folosit-o în prezentare : ei bine, în aromâna, se vorbește mai ales cu « tu », tradițional nu se prea mulțumea, pentru mulțumesc se folosește un cuvânt împrumutat relativ recent din greacă, efharisto. In general, aromânii sunt oameni cu picioarele pe pământ, nu prea speculativi, deseori de un realism necruțător, și poate acesta e aspectul care m-a atras la ei de la bun început, și care a facut ca acum să spun « la noi » vorbind de aromâni. Eu provin dintr-o familie mixtă, doar tata și familia din partea lui vorbeau aromâna. Regulile privind respectul sunt însă foarte riguroase : când te adresezi tatii, îi spui afendi, titlu onorific în turcește, iar obligațile femeii față de soț și socrii sunt extrem de dure. Acum o săptamână, cu ocazia unui ospăț la Bucuresti, în urma simpozionului consacrat pe 9-10 august centenarului Pacii de la Bucuresti și consecințelor ei pentru aromâni, m-a frapat reacția indignată a unor comeseni fârșeroți în legatura cu o declarație a fotbalistului Gheorghe Hagi reprodusă pe prima pagina a ziarului Adevarul din ziua respectivă : « Copiii mei nu mai trebuie să pupe mâna bătrânilor ! » N’am apucat însă să să comentez la rândul meu, comesenii mei preferând să intoneze cu pasiune, energie și mult har înca o polifonie. Cam așa cu lumea aromâna, armânamea, conservatismul membrilor ei, deseori dus pâna la paroxism, le-a permis să-și mențină personalitatea, să se diferențieze de societățile naționale cu care sunt în contact, fără însă să reușească să formuleze un proiect care să-i împace cu modernitatea, care să le așigure un viitor ca aromâni. Sensibili la avantajele și exigențele modernității, nenumărați aromâni, de mai mult de un secol încoace, n-au ezitat să rupa cu traditia ca să se poata realiza, devenind la rândul lor greci, albanezi sau români. Alții s-au descurcat altcum, în familie zburau armâneashte, respectau codul moștenit, afară, cu xeni, erau greci, albanezi sau români, în funcție de țara în care trăiau. Idea ca ar putea și aromânii să revizuiască tradițile, să se puna în acord cu lumea de azi și de mâine fără să-și piardă personalitatea e relativ recentă și legată de fenomene independente de voința lor, mă gândesc la diminuarea puterii de atracție a națiunilor dotate cu state și la o anumită tendință de a valoriza minoritățile în contextul european.
OB : De ce o conferință despre aromâni la un festival dedicat limbii, culturii și spiritualității românești?
NT: Motivele sunt numeroase. Legăturile între aromâni și români sunt evidente atât pe plan structural, mai precis lingvistic, apartenența aromânei la aceași arie romanică orientală fiind principalul semn distinctiv al acestei populații față de lumea greacă, albaneză și slavă cu care conviețuiește, cât și istoric, de la 1864, când s-a deschis prima școală românească în Turcia europeană, până la sfârșitul celui de al doilea război mondial când s-au închis ultimele școli care mai funcționau încă la sud de Dunăre. Pe de altă parte, există în Romania în zilele noastre un număr semnificativ de persoane care se prezintă ca aromâni sau de origine aromână, dintre care unii, într-o proporție de asemenea semnificativă, vorbesc aromâna și doresc să-și cultive limba și particularismul. Mă refer mai ales la descendenții aromânilor care au participat la colonizarea Cadrilaterului. In fine, trebuiesc luate în considerație valurile de imigrație începând cu sfârșitul secolului XVII în Transilvania (mă refer la aromânii originari din Epir sau din Macedonia dar care veniseră întâi la Viena, Buda și Pesta sau Miskolc), în Muntenia și Moldova devenite ulterior România (întâi mică, pe urmă mare).
OB : De-a lungul timpului, s-au emis o serie de ipoteze despre originea aromânilor. Matilda Caragiu Marioțeanu îi socotește drept continuatorii populațiilor sud-est europene romanizate sau colonizate de romani, în timp ce T. J. Winnifrith conșideră că o discuție despre originea aromânilor trebuie să înceapă cu Olimpia și Filip ai Macedoniei. Care este poziția dvs.?
NT : Matilda Caragiu Marioțeanu se referă la limbă, T. J. Winnifrith la istorie. Ceea ce propune autorul englez - care, ca și doi alți predecesori iluștrii ai săi, Wace and Thomson, care i-au descoperit și îndrăgit pe aromâni, era helenist de formație, pasionat de antichitatea greacă -, este desigur tentant însă discutabil. Avem de a face cu o ipoteza, mai mult sau mai puțin verosimilă, stimulantă cert, care trebuie însă să fie folosită cu multă grijă, așa cum face de altfel T. J. Winnifrith în cartea sa. Din păcate nu este cazul autorilor, specialiști improvizați, care, mai ales în Grecia, dar în ultimul timp și în România, din deducție pseudosavantă în deducție pseudosavantă ajung la afirmații tot atât de categorice pe cât de aberante. Alexandru, Filip, Olimpia și Alexandru, macedonenii din antichitate, devin de pildă pentru unii strămoșii aromânilor, și numai a aromânilor ! Argumentele în acest sens sunt la fel de trase de păr ca acelea care susțin acelaș lucru despre grecii, slavii macedoneni sau albanezii din zilele noastre.
OB : Există diverse ipoteze și în privința limbii vorbite de aromâni. Teza Matildei Caragiu Marioțeanu, care califică aromâna ca dialect al protoromâniei, nu al daco-românei, pare să se fi impus în ultimii ani. Deci, limbă de șine stătătoare sau dialect al limbii române?
NT : Două realități, prea des trecute cu vederea, trebuiesc reamintite în mod imperativ. In primul rând, teoriile privind raporturile între români și aromâni pe plan lingvistic și istoric, ca și multe alte teorii privind România și celelalte țări din sud-estul european sunt opera lingviștilor și istoricilor din aceste țări ; ele nu sunt validate, și nici măcar discutate de omologii lor exteriori regiunii, fie pentru că aceștia nu consideră importante asemenea probleme fie că nu vor să se amestece în polemici sterile. In al doilea rând, decizia privind calificativul de limbă sau de dialect nu e de ordin lingvistic ci politic. Lingviștii pot să argumenteze în acest domeniu, și o fac, într-un sens sau în altul, preferând de regulă să nu contrazică puterea politică, ei însă nu decid, și o știu foarte bine. Adoptată rapid în medile academice românești încă din perioada comunistă, teoria Matildei Caragiu Marioțeanu se vrea echilibrată, și chiar este, fiindcă aromâna e prezentată ca « limbă maternă a aromânilor » și în același timp ca dialect nu al românei ci al protoromânei sau străromânei, cum ai precizat si tu. Aceste nuanțe subtile dispar odată formulată concluzia finală : limba română e limba literară, standard, a aromânilor. In acord cu versiunea curentă în România de mai bine de un secol pe această temă, teoria Matildei Caragiu Marioțeanu se expune inevitabil la anumite rezerve, principala fiind că limba română nu are cum să fie limba literară, standard, a aromânilor care traiesc în Grecia, Albania, Republica Macedonia. In Republica Macedonia, unica în care aromânii sunt recunoscuți ca minoritate națională, limba predată în cadrul institutional oficial este aromâna, nu româna. Desigur, dacă s-ar deschide școli românești în aceste țări - simplă ipoteză, fiindcă statul român nu are cum să le impună și nici interes să se lanseze într-o asemenea acțiune hazardată, fără șanse de succes -, româna ar putea deveni limba literară, standard, a celor care le-ar frecventa. Dar la ce bun? In familie și între ei vorbesc aromâna. Trebuie ei să abandoneze « dialectul » ca să vorbească curat româneșete? Si ce să facă cu româna în aceste țării? Unica perspectivă coerentă ar fi să vină în România să continue studile și să se instataleze în această țară. Cam așa s-a întâmplat cu absolvenții școlilor românști din Balcani de pe vremuri. In perioada interbelică spre exemplu, absolvenții acestor școli erau catalogați « analfabeți » în Grecia, unica țară în care mai existau asemenea școli. Independent de reaua voință manifestă a autorităților din această țară, realitatea se preta într-un fel unei asemenea calificări.
OB : Aromânii, fără să fi creat sau revendicat state, au contribuții importante la istoria zonei.. Alegeți, vă rog, un episod ilustrativ în acest sens.
NT : Cum tot am vorbit despre Macedonia, aș aminti un episod semnificativ, participarea aromânilor, sub conducerea lui Pitu Guli, alături de macedonenii slavi și de albanezi la republica de la Crușevo din 1903. De scurta durată, înăbușită în sânge, această insurecție reprezintă un moment revoluționar pentru acele vremuri frământate datorită programului democratic și federal (chiar și drepturile turcilor erau recunoscute) afișat. Toate celelalte tentative federale, inclusiv într-un cadru otoman reformat, pentru care pledau aromânii mai ales, dar și mulți observatori străini, au rămas la stadiul de proiect dar fără nicio șansă de a fi aplicat.
OB : Cine sunt azi aromânii?
NT : Ponderea lor e mult mai mică azi ca înainte în regiune. Asimilarea acestor comunități lipsite de orice drepturi specifice, cauzată nu numai de presiunile națiunilor majoritare dar și de accelerarea procesului de modernizare a fost galopantă în ultimele decenii ale secolului XX. Totuși, revenirea la ordinea zilei a problemelor naționale și existența din ce în ce mai marcantă a unui pol european, a unor norme privilegiind libera exprimare nu numai a indivizilor dar și a comunităților practicând o limbă mai puțin răspândită, au deschis noi perspective care au permis aromânilor să ridice capul. Desigur, situația variază de la țară la țară.
OB : Recomandarea 1333/1997 a Consiliului Europei, adresată guvernelor din țările unde locuiesc aromâni, solicită facilitarea folosirii limbii aromâne în învățământ, biserică și mediile de informare.În conformitate cu aceasta, s-au deschis câteva școli în care se predă aromâna, în Albania, Macedonia și România. S-a făcut, nu-i așa?, foarte puțin, în unele state chiar nimic! Totuși, care e peisajul general al drepturilor și sprijinului acordat de țările vizate aromânilor?
NT : Recomandarea Consiliului Europei a jucat un rol psihologic incontestabil în rândurile acelor aromâni doritori să acționeze în favoarea drepturilor lor specifice și a influențat într-o anumită măsură și opinia publică în Balcani creând un climat mai favorabil aromânilor. Cât despre statele învitate să ia măsuri în favoarea limbii și culturii aromâne pe cale de dispariție răspunsul lor a fost fără echivoc : liniște totală, sau mai precis, multă vorbă fără nici o urmare practică. Declarații de intenții generoase, nenumărate și ingenioase osanale aduse contribuților aromânilor la patrimonul națiunilor respective și tot felul de evenimente publice cu conținut naționalist grecesc, albanez sau românsc strigător la cer. In afară de Republica Macedonia, unde statutul acordat aromânilor precede votul Recomandării, nu poate fi menționată nicio măsură de anvergură pe plan instituțional în favoarea limbii și culturii aromâne. Chiar și cea mai importantă inițiativă luată în România, decizia de a transmie o emisiune regulată pe Radio România internațional în aromână, precedă adoptarea Recomandării 1333 de către Consiliul Europei.
OB: Credeți că ar trebui făcut mai mult la Bruxelles în această privință?
NT: In conjonctura actuală, din punct de vedere politic - ocrotirea unei limbi mai puțin răspândită și a unei culturi care nu beneficiază de suportul instituțional necesar ca să se dezvolte depinzând nu numai de o voință colectivă dar și de o decizie politică -, mai mult decât s-a făcut la Strasburg nu văd cum s-ar putea face la Bruxelles. Cum poate acționa Bruxelles cu reprezentanții unor state care consideră că aromânii sunt greci vlahofoni sau români de pretutindeni. Atâta timp cât unii țin morțiș că aromâna e un grai folosit local pe lângă limba iluștrilor strămoși, iar alții că e un dialect extrateritorial, nu mai rămâne de decis la Bruxelles decât dacă ar fi mai bine ca greaca să fie studiată de aromânii din România sau ca româna să fie studiată de aromânii din Grecia. Deocamdată, totul depinde de capacitatea aromânilor doritori să-și păstreze și cultive limba să impună în fiecare din țările în care trăiesc măsurile care se înscriu în spiritului Recomandării 1333 pe care toate statele balcanice au votat-o în 1997.
OB : Statul român este singurul stat care îi socotește pe aromâni ca parte națională integrantă, nu ca minoritate etnică. Pe de altă parte, o grupare reprezentativă a aromânilor a cerut Parlamentului României recunoaşterea minorităţii aromâne, încă din 2005, și nu este o inițiativă șingulară...
NT: Două precizări se impun. Aromânii nu sunt recunoscuți ca minoritate etnică, mai precis ca grup etnic, decât în Albania, situație care nu le conferă niciun drept particular de altfel; în Republica Macedonia ei constituie ceea ce se poate numi o minoritate națională. Statul român a fost întradevăr mult timp, de la sfârșitul decolului XIX încoace, singurul stat care îi socotea și îi socotește pe aromâni ca parte națională integrantă. In ultimul timp, Grecia pare să se îndrepte și ea pe o cale asemănătoare, acordând aromânilor, alias grecilor vlahofoni, deseori la cererea lor, un loc de cinste în construcția națională elenă. Accentul e pus pe faptul că la origine aromânii ar fi fost greci care au adoptat latina populară în timpul administrației romane. O situație asemănătoare întâlnim și în Albania, unde strămoși aromânilor, ca și cei ai albanezilor, ar fi fosit iliri, în timp ce din ce în ce unii consideră în Republica Macedonia că o parte a macedonenilor, odinioară cunoscuți ca bulgari, ar fi fost de fapt și ei la origine macedoneni (din antichitate) sau traci, însă slavizați. In perspectiva acestei asimilări sui generis a aromânilor, rezultatele sunt deja încurajatoare pentru promotorii ei, mai ales în Grecia unde în ulțimii ani termenul vlahi grecofoni corespunde mai bine realității decât acela de greci vlahofoni pentru a desemna pe grecii de origină aromână. Sincer, expresia « parte națională integrantă » îmi cam aduce aminte de retorica național-comunistă de odinioară. Să încercăm deci să fim mai preciși. Cum spunea M. Caragiu Marioțeanu, pe care ați citat-o mai sus, aromânii ca și românii provin din populații care au adoptat latina în perioada romană. Aceste populații ocupau o zonă mult mai întinsă, care a fost destabilizată de instalarea slavilor. Asta e incontestabil. Tot incontestabil este, dacă evităm derivele speculaților etnogenetice citate mai sus, faptul că timp de aproape un mileniu aromânii și românii au evoluat în spații geografice și conjoncturi istorice, altcum zis în arii civilizaționale distincte. Primii au fost atestați prima dată la sfârșitul primului mileniu în inima Macedoniei istorice, cei de-ai doilea la începutul secolului al XIIIlea în centrul României actuale. Două țări, două popoare, bulgar și sârb, îi separă. Primele contacte între ei au prilejuit nenumărate variații pe tema destinului nefericit care i-a separat pe aromâni de românii nord-dunăreni. Mai rar a fost luat în considerție contextul geopolitic în care statul român a intervenit în Balcani. Recent format, în 1859, grație mai ales Franței, el a intervenit la cererea aromânilor nemulțumiți de presiunile exersate pe teritorile administrate de otomani de către naționaliștii greci sprijiniți de statul grec, înfințat în 1830 cu acordul marilor puteri. In acel moment, și în decenile care au urmat, atât micuțul stat grec cât și nu mult mai marele stat român priveau mai departe. Dupa înfrângerea Rusiei în războiul din Crimea în 1855 de către armatele anglo-franceze aliate cu cele otomane, grecii au renunțat la planurile inițiale vizând recuperarea Constantinopolui cu ajutorul Rusiei, concentrându-se pe regiunile din nord, în Macedonia, Tesalia și Epir, unde aromânii, în parte favorabili elenismului, le erau necesari pentru a se impune. Românii preferau să se extindă spre sud ca să nu aibă de înfruntat puternicele imperii austro-ungar si țarist. Intervenția României a fost politică (în 1905 ei au obținut un statut aparte pentru aromâni, miletul vlah), și mai ales culturală, școlară, nu militară nici anexionistă. Probabil că fără entuziasmul pentru cauza aromânilor, fără activsmul diplomaților români, fără școlile subvenționate de ministerul instrucțiunii, fără intelectualitatea aromână formată la liceul român din Bitola, fără publicațile despre cultura și, istoria aromânilor, unele redactate în română, altele în aromână, din acea vreme, nu s-ar vorbi azi despre aromâni decât la trecut. Din toate aceste motive, relațile între aromânii cu veleități naționale și România au fost și rămân privilegiate. Sprijinul politic și asistența culturală românească, calificată des de observatorii străini drept aventuroasă, a durat o jumătate de secol și epilogul s-a dovedit nefast pentru aromâni, neglijați în urma primei mari confruntări militare cu semnificație istorică în sud-estul european, pacea de la Bucuresti de la 1913. Cu această ocazie, România a căpătat Cadrilaterul și mai ales o reputație pe plan internațional care a contribuit câțiva ani mai târziu la dublarea teritoriului țării la pacea de la Versailles și cea de la Trianon. Cu toate că protecția aromânilor (alias românilor din sud sau macedoromânilor) a încetat să mai fie un obiectiv al politicii externe române, problematica aromână a continuat să anime dezbaterile publice în această țară până la venirea comuniștilor la putere. După o lungă tăcere impusă de aceștia din urmă, dezbaterile au revenit, în așa fel încât aromânii continuă să constituie un subiect care intrigă și pasionează în România. Tratarea subiectului a conoscut o netă diversificare după 1989, odată cu apariția unui discurs critic aspupra rolului jucat de România în trecut și a unui nou proiect avansat de o parte dintre aromâni din România și din celelalte țări balcanice, proiect în care România e chemată să joace un rol inedit, în contradicție cu acel pe care l-a jucat efectiv în perioada 1864-1913 și la care, formal, nu a renunțat nici în perioada interbelică.. Urumașii generaților care au participat la colonizarea Cadrilaterului (1925-1932), care au păstrat mai bine limba aromână decât cei rămași în regiunile de unde veneau, au jucat un rol cheie în această schimbare. Desigur, cererea unora dintre ei de a fi recunoscuți ca minoritate națională poate șoca, chiar dacă cadrul legislativ actual o permite, albanezii sau macedonenii nu sunt nici ei autohtoni, sunt mai puțin nueroși ca aromânii și totuși sunt o minoritate nțională. Decizia nu a fost ușor de luat, au trecut cincisprezece ani de discuții animate pentru ca ea să fie formulată oficial, în 2005, de Comunitatea aromână din România, structură federând diverse filiale și asociații active în țară și peste hotare.
OB : Profesorul german Thede Kahl a întreprins, în urmă cu o decadă, o cercetare în satele din Dobrogea populate de aromâni, relevând faptul că majoritatea se consideră români și nu își doresc statutul de minoritate în România...
NT: Procentajul exact al acestei cercetări este : « 41% dintre ei se considerau minoritate etnica si 59% credeau opusul”. Chiar dacă cercetarea lui Thede era limitată, cam asta cred că e tendința, și într-o țară ca România în care pasiunea națională e omniprezentă, procentajul celor care se declară minoritari printre aromâni e ridicat. De fapt, întrebarea care ar trebui pusă, ceea ce nu este cazul în România și nici în celelalte state unde trăiesc aromâni, nu e dacă ei vor sau nu să fie minoritari ci dacă ei vor sau nu să fie aromâni ! Bineînțeles că cei care se consideră aromâni sunt și români, și nu numai ca cetățeni. Problema pe care o ridică ei este : Cum poți fi aromân fără să fi minoritar, să beneficiezi de un statut, de niște drepturi pe plan școlar, administrativ, etc., într-o țară în care în cei cincisprezce ani care s-au scurs înainte de cerere, în ciuda eforturilor consimțite, rezultatele au fost minime mai ale în ceea ce privește studierea limbii în cadrul şcolar. Rarele succese înregistrate s-au dovedit punctuale, fără șanse de a fi reînnoite.
La ora actuală, unii consideră că România ar trebui să reia politica pe care a dus-o în Balcani acum mai bine de un secol. Un asemenea proiect mi se pare irealist, mai rău, pur veleitar, imposibilitatea obiectivă de a atinge obiectivele avansate putând servi drept pretext comod pentru a nu face nimic.
OB : Titlul uneia dintre cărțile dvs. este cutremurător: Les Aroumains, un peuple qui s’en va. Ce reacţii au iscat acest semnal de alarmă?
NT : Publicul francofon s-a arătat interesat de subiect, o nouă editie complectată a apărut anul acesta, prima (Acratie, 2005) fiind de mult epuizată. Intre timp cartea a fost tradusă în sârbo-croată de Lila Cona, la Belgrad, și în română la Chișinău. Cât despre semnalul de alarmă, se poate spune că de când au început să circule informații despre aromâni, de la sfârșitul secolului XVII încoace, dispariția lor e anunțată ca iminentă. Si ei tot aici sunt : vorbeşti cu un aromân, în carne și oase !
OB: Un cinic s-ar putea întreba ce s-ar pierde odată cu dispariţia aromânilor...
NT: Nu sunt prea bine plasat ca să zis ce se va pierde, în schimb mare lucru nu au de câștigat celelalte națiuni în care evoluează aromânii. O satisfacție retrospectivă poate, mai de grabă derizorie însă, ca multe alte satisfacții pe care naționalismul poate sa le procure adepților săi atunci când prosperă grație nenorocirile celorlalți…
OB : Ce trasee culturale – dincolo de mecanismele politice – vedeţi poșibile pentru continuitatea culturii aromâne în contextul mondializării
NT : Susținerea initiativelor associative locale, punctuale, privind aspect precise ale limbii și culturi aromâne. O mică remarcă malițioasă în loc de concluzie. In contextual mondializării actuale, națiunile dotate cu un stat nu par mai bine înzestrate ca să facă față pericolului uniformizării. Spre exemplu, e anunțat în noiembrie un mare simpozium internațional despre pacea de la București, pe care am pomenit-o și mai sus. El va avea loc, ne anunță organizatorii, nu în românește, ci în engleză !
Paris-Bruxelles august 2013